In mod ciudat, nu pot spune ca sunt foarte atasata de termenul Erasmus, pentru ca Erasmus e un program european, iar aici Europa e doar una din multele directii din care vin oamenii. Mai degraba ma simt atasata de IS@B (International Students at Bocconi). Nu ca ar fi o mare diferenta de termen, insa, e mare diferenta de comunitatea in care te afli. Imi dau seama ca am cunoscut oameni din atatea tari, tari despre care stii totul, sau tari despre care nu stii mai nimic. Ma uit acum la o harta a lumii si imi dau seama ca numarul tarilor in care nu stiu pe cineva e nesemnificativ. I don’t think it can get more international than this.  It’s just globalization at its best.

Si sa te descurci intr-un astfel de grup, sa comunici, sa fii sociabil si sa iti creezi o viata, e intr-adevar o provocare si o realizare cred…Sunt in mod sigur mult mai culture conscious, pentru ca una e sa studiezi clasificarile lui Hofstede si alta e sa simti diferentele de cultura pe pielea ta, uneori in moduri nu foarte placute…Insa acum, diferentele ma fac sa ma simt confortabil totusi. Nu o sa fiu niciodata persoana care spune ca vine la 8 si sa vina la 8:30 insa nu o sa mai fiu nici persoana care scoate ochii celui caruia i se intampla sa intarzie.  

In ceea ce priveste educatia, a fost cu siguranta cel mai “educativ” semestru de pana acum. Dupa ce cursurile s-au terminat, imi dau seama ca, desi notele or sa fie mai mici decat acasa, nu asta e important, ci faptul ca fiecare a avut o utilitate si o legatura cu lumea reala. M-au ajutat sa imi schimbat perspectiva asupra domeniului meu de studiu si sa imi dau seama ce imi place mai mult si ce as vrea sa studiez/ practic in continuare. 

In final, nu pot decat sa reiau mottoul de mai sus: acolo unde exista schimbare, exista o oportunitate. Eu cu siguranta m-am schimbat; am invatat numeroase lucruri noi si lectii de viata si mi-am schimbat viziunea asupra altor lucruri. Nu stiu cat de mult a reusit acest blog sa exprime ideea asta, parerea mea e ca destul de putin, pentru simplul motiv ca in fiecare zi se intampla ceva cu tine si nu ai cum sa povestesti totul, iar de obicei tendinta e sa povesteti lucrurile exterioare. Schimbarea nu e buna sau rea, insa e ceva necesar. Lumea se schimba constant asa ca si noi trebuie sa ne schimbam, lucru care nu e usor. Iar daca Erasmus iti face ceva, e sa te schimbe - sa te ia dintr-o lume si sa te puna in alta. Si de aici, depinde de fiecare dintre noi…

In rest, nu stiu…daca vreti sa intelegeti mai mult putin despre ce inseamna Erasmus, voi raspunde cu placere la orice intrebare legata de international exchange , Milano, Italia…De asemenea, va recomand filmul “Spanish apartment”, cred ca exprima foarte bine majoritatea lucrurilor legate de viata unui Erasmus. Intrebarea mea dupa film a fost cum ma voi simti cand ajung acasa…Ramane de vazut; de asta depinde pana la urma decizia mea de a-mi continua studiile afara sa nu, de a pleca din Romania sau nu…Insa povestea se termina aici. Restul trebuie simtit si trait de fiecare…

Ei sunt cei mai buni prieteni ai mei de cand sunt aici, desi nu toti. Si in conditiile in care trei dintre ei sunt din Brazilia si tipa e din Australia, va dati seama care sunt sansele sa ne vedem in curand. Cred ca asta face tristetea din momentele astea mult mai puternica decat tristetea de cand am plecat de acasa. Cand pleci de acasa, stii ca o sa te intorci si ca toti oamenii importanti pentru tine sunt acolo si te asteapta. Acum, plec dintr-un oras pe care il iubesc si in sensul self standing insa orasul in sine nu inseamna mare lucru fara oameni. Iar oamenii se intorc toti la viata lor, pe continentul lor… Vineri seara a fost petrecerea de la revedere, cu open bar si VIP area, si totusi ceva melancolic plutea in aer, gandul ca e “l’ultima volta”, desi nu prea ai deduce chestia asta din zambetele largi din poza…

Pana si fata de colega mea de camera ma simt atasata, chiar daca nu a dormit aici nici macar jumatate din nopti. Nu mi-am luat pana la urma tricou cu Bocconi, insa am primit de la ea tricou cu Berkley (even better) iar eu i-am dat insigna mea cu Piatra Craiului (deh, daca nu avem tricouri cu ASE). Saptamana trecuta am gatit cina impreuna si a fost la fel, dragut dar trist…Incerci sa te consolezi cu invitatiile de a merge peste tot, California, Brazilia, si asa mai departe, dar who knows when that will happen?

Oh well, ultima seara in Milano si in Arcobaleno…and tomorrow I’ll be flying home…

Mi-a spus un fost coleg de liceu ca un ma vedea in Italia. Insa trebuie sa zic, ca Italia mea un este Italia cea vazuta cu ochii unui roman. Pentru mine, Italia inseamna un milion de lucruri pe care le-am trait aici si care au devenit parte din mine. Poate suna ciudat sa spun asta numai dupa 4 luni insa asta e ceea ce simt. Inseamna tot ceea ce cu un ochi de turist nu poti vedea, tot ceea ce nu se poate arata la televizor. Inseamna sa traiesti aici, sa te plangi despre ceea ce se intampla dar in acelasi timp sa fii mandru ca esti aici si nu in alta parte.

Italia inseamna ca inainte de cursuri sa cobori la caffeteria si sa comanzi „un latte machiato e una brioche” pe care sa le savurezi la bar. Inseamna toti oamenii din tramvai pe care nu ii cunosc dar de care ma simt atasata. Le-am ascultat convorbirile, le-am vazut zi de zi gesturile si am facut conversatie cu ei in timp ce asteptam in statie. Inseamna Esselunga si sa stai jumatate de ora sa alegi intre un milion de tipuri de paste. Inseamna branduri si toti oamenii preocupati de cum arata, insa la modul “classy”. Inseamna limba italiana, cea mai frumoasa limba din lume, pentru nimic altceva decat accentul ei inconfundabil si interjectiile pe care italienii le folosesc mereu. Inseamna sa mergi la cantina si sa poti alege intre 5 feluri de pizza si 3 feluri de paste, toate cel putin la fel de bune ca cele din restaurante.Inseamna sa alergi pe scarile din Centrale sa prinzi regionalul. Inseamna aperitivo si gelato in Navigli. Inseamna sa intrebi o persoana necunoscuta unde e strada x si sa vina cu tine pana in urmatoarea intersectie sa iti arate, chiar daca nu mergea in directia respectiva. Inseamna magazine enorme si metroul plin de pungi de la zara si h&m sambata dupa amiaza. Si as putea continua…

Imi dau seama de cate lucruri am aflat despre aceasta tara pe care acum un an credeam ca o cunosc dupa doua saptamani de vizitat in fuga nu stiu cate orase. In acelasi timp, sunt constienta de cate lucruri au ramas neexplorate si neexperimentate.

Ultima saptamana. As vrea sa nu am examene si sa pot folosi zilele astea doar sa bat strazile Milanoului, sa astept tramvaiul si sa privesc oamenii. O sa imi fie foarte dor de toate lucrurile astea la care trebuie sa renunt si o sa imi fie greu sa privesc pe geamul avionului si sa fie nevoie sa spun “Ciao, bella…”

Azi am avut pe primul examen, la International Marketing. Mai mult decat emotionata, eram curioasa sa vad cum decurge un examen aici. Ce pot spune, proful s-a laudat ca nu o sa ne dea nici o intrebare de teorie, ci numai mini studii de caz la care sa propunem solutii. Noroc ca nu l-am crezut pe cuvant. Intr-adevar, intrebarile nu erau formulate gen “Descrie joint ventures ca mod de accesare a pietelor externe” dar nici foarte practic; iti zicea ca lucrezi la o companie care a facut un JV cu o alta companie chineza si sa spui ce riscuri pot aparea. Mare diferenta tot nu e, sau poate nu o vad eu.

In rest, de ambianta, hmmm, nu a fost asa politie ca la noi, nu ne-a verificat nimeni identitatea, ne-a lasat sa ne aranjam cum vrem in banci, nu a fost decat proful si un asistent pentru 110 oameni si au stat numai la catedra. Si totusi, nu s-a vorbit. Ah, da…si nu ne-a pus sa indoim si sa lipim coltul! :))

Acum sa vedem notele; mi-ar placea sa pot face o comparatie intre mine si the melting pot of nations de la cursul asta dar din cate am inteles notele apar numai pe pagina personala si fiecare si-o vede pe a lui doar.

1 down, 5 more to go…

In momente ca astea, imi doresc sa fiu in garsoniera mea, cu vecinul de sub mine care imi bate in teava daca ascult Enya; sa imi pot incalzi mancarea care o am luata de acasa de la mama daca mi-e foame, nu sa cobor patru etaje pana intr-o mizerabila bucatarie comuna, sau sa imi pot face o cafea pe aragaz si nu in cuptorul cu microunde. Sa invat pe covor daca am chef, optiune exclusa aici din cauza marmurei de pe jos, murdara si ea.

Si in plus, Mos Nicolae nu a facut rost de adresa mea de Erasmus, asa ca nu am primit nici macar o nuia.

Da, azi sunt pesimista si cred ca voi ramane asa pana voi scapa de examene. In doua saptamani vin acasa. Azi ma bucur. Insa pe 22 decembrie sunt sigura ca nu o sa mai fie la fel.

Inauntru, La Scala e, intr-adevar mai frumoasa decat pe dinafara, dar nu atat de mult pe cat te-ai astepta datorita renumelui. Insa, pana la urma, nu e renumita pentru architectura ci pentru vechime si pentru performantele artistilor. Iar spectacolul a fost cu adevarat impresionant, in special modul cum jocul artistilor se sincroniza perfect cu muzica orchestrei.

“Don Carlo” are o poveste interesanta, despre Carlo, Printul de Asturia care isi pierde sotia promisa, Elisabeta de Valois, in favoarea casatoriei ei cu tatal lui, ca o conditie pentru incetarea Razboiului Italian intre casele Habsburg si Valois. Insa mai mult decat povestea dragostei neimplinite, e si o poveste despre prietenie intre el si Rodrigo, Marchizul de Posa, care pe mine m-a impresionat si mai mult.

Pe langa locurile care nu au fost grozave, ceea ce a fost putin neplacut a fost faptul ca textul nu era expus deasupra scenei ca la ONB, ci pe un mic display in fata scaunului, ceea ce insemna ca nu poti urmari si scena si textul in acelasi timp; insa macar puteam sa trec de la varianta in italiana la cea in engleza cand nu intelegeam ceva.

Si din nou despre italieni, care traiau opera aproape la fel de intens ca pe un concert rock. Nu numai ca aplaudau extrem de mult, dar si fluierau si tipau si exclamau diverse urale, ceea ce la noi la opera nu prea vezi. In ceea ce priveste vestimentatia, fiind numai pentru tineri, am vazut si oameni in blugi insa si rochii de gala si pantofi cu tocuri imenese.

In concluzie cele 4 ore de stat la coada au meritat pe deplin. Insa data viitoare as prefera sa astept 4 ore inainte de deschiderea casei de bilete ca sa fiu sigura ca prind si locuri bune

Lucruri care mi-au placut in Madrid:

- tablourile celebre ale lui Picasso, Dali, Goya si Rembradt;

- reteaua de metrou incredibil de complexa - 12 linii care te duc practic in orice colt al orasului, inclusiv la aeroport;

- luminitele de sarbatori;

- faptul ca au palmieri si broscute testoase in gara;

- hostelul: pozitie super centrala, internet gratis, curatenie.

Lucruri care nu mi-au placut in Madrid:

- faptul ca nu intelegeam de nici o culoare spaniola desi ma asteptam ca italiana sa ma ajute sa o fac; pe de alta parte nici spaniolii nu vorbesc prea mult engleza si/sau italiana; absenta numelor mancarurilor din restaurante in engleza sau a chelnerilor care sa fie in stare sa traduca;

- oamenii urati si imbracati fara gust, in special femeile [nu vreau sa fiu rea dar a fost un soc dupa Milano];

- magazinele care aratau ca cele din bazarele turcesti dar care in schimb cereau preturi ce erau mai mari decat te asteptai pentru o calitate cam de dorit;

- omniprezenta unor diversi costumati cu care sa iti faci poze ( Robocop, Master Jedi, Tweety, cowboys, soldati, etc).

In concluzie, mi-a placut orasul ca obiective turistice, infrastructura, dar nu ca atmosfera generala si ca oameni. Sincer, dupa doua zile mi se facuse deja dor de Milano asa ca atunci cand 3 italience m-au rugat sa le fac o poza si am vorbit cu ele in italiana eram in culmea fericirii

Pozele, ca de obicei, aici.

In cautarea unei destinatii de duminca insorita, am decis sa ii mai dau o sansa Genovei sa ma cucereasca. Am mai fost acolo acum un an si am fost slab impresionata. Sincer, am plecat mai mult sa vad acvariul pe care atunci nu reusisem sa il vizitez din lipsa de timp si imi doream, deoarece se pare ca e cel mai mare din Europa.

Am luat o harta de la biroul de informatii turistice de la gara si am inceput sa umblam pe strazi in cautarea patratelelor rosii care desemnau obiective turistice importante. Ah, da…aceste strazi inguste ale Genovei…exact cum imi aduceam aminte, pline de magazine cu chinezarii promovand preturile scrise cu carioca, restaurante dubioase asiatice sau turcesti, si o anume varietate de oameni pe strazi din care italienii lipseau cu desavarsire. Aceste strazi care imi dadeau un sentiment de nesiguranta m-au dus totusi la primul obiectiv turistic unde am si intrat, Palazzo Reale, sau palatul regal, o superba succesiune de sali cu candelabre imense de cristal si oglinzi dar unde nu m-au lasat sa fac poze. O a naibii tanti m-a urmarit peste tot dupa ce am rugat-o frumos daca pot face macar o poza.

Am ajuns in jurul pranzului la acvariu unde am stat bineinteles la o coada substantiala pentru a plati un pret destul de ridicat. Insa a meritat pe deplin. Mai intai am vazut un film 3D despre rechini, ceea ce a fost foarte interesant, la un moment dat chiar am avut senzatia ca imi da cu coada peste ochi. Din pacate nu a fost asa scary, dat fiind ca era un fel de documentar. Oh well…apoi am inceput turul si iar am inceput sa ma comport cum o tipa de 21 de ani nu ar trebui; adica ma impingeam cu copii de 5-6 ani sa ajung in fata acvariilor cu pestiori din “Finding Nemo” si la un moment dat ramasesem singura dar asta nu ma oprea sa ma minunez cu voce tare de cat de draguti sunt pinguinii la acvariul carora am stat vreo 20 de minute cel putin…Da, ce sa zic…m-am uitat in ochii a catorva rechini si am facut portrete unei broaste testoase uriase; am vazut meduze cu buline fosforescente si am pus mana pe o pisica de mare. Si o sa ma opresc aici ca sa nu fac o compunere ca la clasa a treia.

Dupa 2 ore jumate petrecute in acvariu, cu greu am mai vizitat si celelalte obiective. Via Garibaldi, care se mai numeste si Strada Nuova, plina de muzee si cladiri vechi proaspat renovate si colorate in variatiuni de rosu face parte din zona moderna a orasului, insa diferita ca de la cer la pamant fata de strazile pe care mersesem cu cateva ore in urma. Aceasta strada ne-a dus apoi in piaza de Ferrari unde diverse banci isi au sediul in cladiri impozante, in acelasi stil vechi dar intretinut. Am revazut apoi locul unde se crede ca a fost casa lui Cristofor Columb si Catedrala San Lorenzo. In drum spre Palazzo Ducale am cumparat cea mai buna gelato ever, atat de cremoasa si fina si buna incat a trebuit sa ma asez pe scarile unei cladiri sa ma bucur de ea…

Apusul l-am petrecut facand poze in portul antic unde negrii inca mai incercau sa isi vanda gentile de firma de contrabanda; apoi am plecat spre gara, trecand din nou prin locuri frumoase si locuri dubioase. Cred ca asta e Genova, o combinatie de nou si vechi, frumos si urat, bun si rau. Acum insa, cunosc si partile pozitive. Simt ca am judecat-o gresit dar simt ca inca nu o cunosc indeajuns si ca ceva imi scapa inca legat de orasul asta, ceva care sa ma ajute sa inteleg de ce lucrurile sunt asa cum sunt, bune sau rele, iar Genova le accepta pe toate fara intrebari…

Mai multe poze aici.